M-au atras întotdeauna locurile care par să fi rămas în urmă. Nu neapărat pentru degradarea lor, ci pentru felul în care timpul continuă să lucreze asupra lor după ce oamenii au plecat.

Aici, repetiția stâlpilor și a grinzilor păstrează ordinea unui spațiu construit cândva pentru un scop precis. Apa acumulată îi schimbă însă complet percepția: reflectă structura, lumina pătrunde fragmentat, iar vegetația începe să ocupe locurile în care înainte exista doar beton. Pentru câteva momente, ceea ce a fost proiectat și ceea ce a apărut întâmplător par să facă parte din aceeași arhitectură.

În astfel de cadre nu caut doar imaginea abandonului. Mă interesează mai mult tranziția — acel interval greu de definit în care un loc nu mai este ceea ce a fost, dar încă nu a devenit altceva.

Fotografia îmi permite să păstrez un fragment din această transformare. Poate că tocmai aici se află lucrul care mă atrage cel mai mult la asemenea spații: chiar și atunci când oamenii pleacă, locurile nu rămân niciodată cu adevărat nemișcate.