Zilele trecute, unul dintre cele mai cunoscute cluburi din New York a făcut ceva ce, cu câțiva ani în urmă, ar fi sunat absurd: a anunțat că oricine intră purtând ochelari inteligenți — sau chiar doar cu o pereche uitată în geantă — riscă să fie dat afară și interzis definitiv.

Clubul se numește Basement, e un spațiu de techno din Queens construit după modelul locurilor europene, gen Berghain, cu o politică strictă la ușă și un „vibe check" de care nu trece oricine. Aveau deja regula clasică „fără foto, fără video". Diferența e că, de data asta, telefonul mai are voie să intre în buzunar. Ochelarii, nu. Motivul, spus pe scurt în comunicatul lor: dispozitivele care permit înregistrarea discretă sunt incompatibile cu ideea de a proteja intimitatea și libertatea celor de pe ringul de dans.

Pare o reacție dură pentru o pereche de ochelari. Dar dacă te uiți puțin mai atent, înțelegi de unde vine.

De la gadget la „ochelarii perverșilor"

În doar câțiva ani, ochelarii cu cameră au trecut de la „ce jucărie mișto" la o reputație pe care niciun departament de marketing nu și-o dorește. Au ajuns să fie porecliți, în engleză, „pervert glasses", pentru că o parte dintre purtători i-au folosit exact cum te temeai: ca să filmeze oameni — cel mai adesea femei — fără ca aceștia să știe, iar apoi să pună clipurile online pentru câteva sute de like-uri. Ledul mic care ar trebui să se aprindă când înregistrezi? Unii au găsit deja metode să-l acopere sau să-l dezactiveze.

Nu e un fenomen izolat american. În Marea Britanie, restaurante, teatre și chiar săli de judecată au început să ceară clienților să lase acasă ochelarii cu cameră. Iar Basement e, probabil, doar primul club de la noi din emisferă care trage o linie atât de clară.

Meta, la rândul ei, a promis măsuri: că va dezactiva camera dacă cineva încearcă să ascundă ledul și că va scoate de pe Instagram clipurile filmate abuziv. În paralel, a obținut recent și un brevet pentru un fel de „comutator" care ar putea închide senzorii dispozitivelor — ceea ce sună a buton de urgență, dar rămâne deocamdată pe hârtie. Problema e că, în paralel, se vorbește tot mai serios despre adăugarea recunoașterii faciale în ochelari — o funcție care ți-ar permite, teoretic, să afli cine e persoana din fața ta doar privind-o. Când promiterea unei rezolvări și promisiunea unei funcții și mai intruzive vin din aceeași direcție, e greu să te liniștești.

Ce știm noi, fotografii, despre asta

Aici cred că discuția ne privește direct, chiar dacă niciunul dintre noi nu poartă așa ceva.

Noi trăim de-o viață în tensiunea asta. Când ridici aparatul spre cineva, se întâmplă un lucru simplu și cinstit: persoana vede că e fotografiată. Poate zâmbi, poate se întoarce, poate te refuză. Aparatul ridicat e, de fapt, un mic contract social — un „te văd, mă vezi". Toată etica de street photography, tot ce discutăm despre cum abordezi un subiect, despre când ceri acordul și când nu, se sprijină pe faptul că gestul de a fotografia e vizibil.

Ochelarii inteligenți șterg exact acel gest. Nu mai există aparatul ridicat, nu mai există semnalul. Rămâne doar o privire — și nu mai ai cum să știi dacă e o privire sau o filmare. Nu tehnologia în sine e problema; camerele mici există de mult. Problema e dispariția momentului în care celălalt ar fi putut spune „nu".

Și la noi cum stă treaba?

La noi, ochelarii de tipul ăsta încă nu sunt un lucru pe care să-l vezi zilnic pe stradă. Dar nu pentru că n-ar exista. Modelele Ray-Ban Meta se găsesc deja pe eMAG și prin magazinele de profil, cu cameră de 12 MP și video 3K, iar varianta mai nouă, cu ecran integrat în lentilă, a fost lansată la un preț care pornește de la câteva sute de dolari. Nu e un obiect de masă încă, dar e la un click distanță de oricine își dorește unul.

Ceea ce înseamnă că întrebările pe care americanii și britanicii și le pun acum vor ajunge și la noi. Iar aici merită spus un lucru important: în România, imaginea unei persoane este protejată legal. Codul Civil (articolele 73–77) recunoaște dreptul fiecăruia la propria imagine, iar folosirea ei fără acord — mai ales difuzarea online a unei persoane recognoscibile — poate încălca acest drept. GDPR și Legea 190/2018 tratează imaginea drept dată cu caracter personal, iar autoritatea de resort (ANSPDCP) a dat deja amenzi în astfel de situații. În cazuri mai grave — filmarea cuiva într-un spațiu privat sau în timpul unei activități private, fără drept — Codul Penal (art. 226) o încadrează chiar ca infracțiune.

Pe scurt și fără să ne dăm juriști: faptul că poți filma nu înseamnă automat că ai și dreptul să publici. Iar un gadget care face filmarea invizibilă nu schimbă nimic din toate astea — doar face mai ușor să le încalci fără să-ți dai seama.

Ce rămâne

Nu cred că ochelarii inteligenți sunt răul absolut. Ca orice unealtă, vor face lucruri frumoase în mâinile potrivite — s-au filmat deja momente superbe „la persoana întâi", exact cum le-a trăit cineva. Dar reacția clubului din New York nu e despre tehnologie. E despre încredere. E despre dreptul de a intra într-un spațiu — un ring de dans, o cafenea, o stradă — și de a ști că nu ești, în acea clipă, materia primă a conținutului altcuiva.

Ca fotografi, avem un motiv în plus să fim atenți la discuția asta. Pentru că noi știm cel mai bine cât valorează un moment surprins cu acordul, fie el și tacit, al celuilalt — și cât de repede se strică totul când dispare.

Voi ce credeți? Ați lăsa pe cineva să intre cu așa ceva în cadrul vostru?