Există momente în care ridici aparatul nu pentru că ai ceva de arătat lumii, ci pentru că ai nevoie să înțelegi ceva din tine. Am ajuns la concluzia asta treptat, după ani în care am fotografiat în primul rând cu ochii – și abia mai târziu am început să fotografiez și cu restul.

O fotografie care m-a oprit în loc

Am dat peste proiectul Semaphore al fotografei americane Torrance York întâmplător, cum dai peste lucrurile care contează – fără să le cauți cu adevărat. O serie de imagini postate pe LensCulture, fără prea multe explicații la prima vedere. Dar ceva în ele te oprește. Nu știi exact ce. Le privești mai mult decât ai privi de obicei o fotografie.

Abia când citești povestea din spate înțelegi de ce.

Torrance York este o fotografă cu o carieră solidă, formată la Rhode Island School of Design, cu decenii de proiecte de peisaj și instalații artistice în spate. În 2015 a primit un diagnostic care i-a schimbat fundamental viața: Parkinson. O boală neurologică progresivă, fără leac, care afectează mișcarea, echilibrul, coordonarea – lucruri pe care orice fotograf le consideră de la sine înțelese când ridică aparatul.

Ce a făcut ea după diagnostic e ceea ce m-a impresionat cel mai tare. A ridicat aparatul.

Semaphore – un limbaj vizual construit din interior

Proiectul se numește Semaphore – un termen care desemnează un sistem de comunicare prin semnale vizuale. Alegerea nu e întâmplătoare. York și-a construit, de-a lungul mai multor ani, un întreg limbaj vizual personal pentru a exprima ceea ce cuvintele nu puteau articula despre experiența bolii.

„Prin fotografie mă conectez cu ceea ce găsesc sau aranjez în lume," spune ea. „Precizia mediului și capacitatea de a manipula cum e prezentat subiectul – prin punct de vedere, compoziție și focus – îmi dau un sentiment de control."

Controlul. Un cuvânt care capătă o cu totul altă greutate când corpul tău începe să te trădeze.

Imaginile din serie sunt diverse și uneori enigmatice: jucării din copilărie – tangrame, cuburi de construcție – fotografiate cu atenție aproape științifică. Imagini medicale ale propriului corp – radiografii, RMN-uri – combinate cu scene din viața de zi cu zi. Lumină filtrată prin frunze. O mână pe marginea unei căzi cu bule de săpun. Un cuib de viespi care, privit atent, pare să aibă față.

Fiecare imagine e o metaforă. Fiecare metaforă e o conversație cu sine.

„Dacă ceva ce vedeam declanșa o conexiune cu o schimbare din lumea mea sau din felul meu de a privi lumea, îl fotografiam," explică York. „Ulterior, puteam selecta imaginile cu cel mai mare impact."

Ce se întâmplă când fotografiezi pentru tine, nu pentru alții

Ăsta e, cred, miezul a ceea ce face proiectul Semaphore atât de valoros dincolo de calitățile lui artistice evidente.

Fotografiem mult pentru exterior. Pentru feed, pentru portofoliu, pentru client, pentru concurs. Există o presiune constantă – mai ales în era social media – să produci imagini care să funcționeze pentru alții. Să fie distribuibile, apreciabile, comentabile.

York a fotografiat Semaphore pentru ea. Nu cu intenția inițială de a publica sau expune – ci ca să înțeleagă. Ca să poată articula, măcar vizual, lucruri pe care nu știa cum să le spună altfel. Lucra cu un psiholog specializat în art therapy, iar imaginile îmbogățeau discuțiile lor.

Fotografia devenise un instrument de explorare interioară, nu de comunicare externă.

Mă gândesc uneori la acele ieșiri pe teren pe care le-am făcut fără să aduc acasă o singură imagine care să mă reprezinte cu adevărat – pentru că eram prea ocupat să mă gândesc la ce ar putea funcționa bine online. Și la câte momente am fotografiat pur și simplu pentru că voiam să rețin ceva, să înțeleg ceva – și acele imagini, niciodată publicate, au rămas unele dintre cele mai personale pe care le am.

Boala ca profesor – o perspectivă incomodă, dar reală

Există o frază în interviul lui York care mi-a rămas: „Proiectul Semaphore este un lining de argint al bolii mele."

Nu idealizează suferința. Nu pretinde că diagnosticul a fost un dar. Dar recunoaște că procesul creativ declanșat de el a adus ceva ce nu ar fi existat altfel – o adâncime a privirii, o atenție la detaliu, o nevoie de a articula ce înseamnă să trăiești cu incertitudinea.

Parkinson-ul i-a schimbat și abordarea tehnică. Datorită instabilității fizice provocate de boală, a trecut la viteze de obturare mai mari și folosește mai des tripedul – nu ca să compenseze un neajuns tehnic, ci ca să nu compromită claritatea imaginilor. Boala a intrat și în procesul de fotografiere, nu doar în subiectul lui.

Această idee – că limitele, indiferent de natura lor, pot modela o viziune mai clară – e una dintre lecțiile cele mai greu de acceptat și mai valoroase din orice practică artistică.

Fotografia ca neuroștiință – mai mult decât o metaforă

Ce face povestea lui York și mai fascinantă e că terapia prin artă nu e doar o metaforă în cazul Parkinson-ului – e cercetare activă.

Dopamina, substanța neurochimică esențială în experiențele estetice și creative, e exact ceea ce dispare treptat în creierul unui bolnav de Parkinson – celulele care o produc mor progresiv. Există studii în curs care analizează în ce măsură artele și creativitatea pot fi terapeutice specific pentru această boală. York a prezentat Semaphore la Grand Rounds ale departamentelor de neurologie din trei școli medicale americane și la Congresul Mondial Parkinson din 2023 – nu ca artist invitat, ci ca voce relevantă în conversația medicală.

Fotografia ajunsese să vorbească acolo unde medicina nu ajungea singură.

Ce rămâne

Nu e nevoie să ai un diagnostic grav pentru ca fotografia să joace un rol terapeutic în viața ta. E suficient să fotografiezi uneori fără niciun scop exterior – fără să te gândești la publicat, la apreciat, la distribuit.

Să ieși cu aparatul și să fotografiezi ce te oprește în loc. Să te întorci acasă și să privești imaginile nu cu ochii unui editor, ci cu curiozitatea unui om care vrea să înțeleagă de ce a apăsat pe declanșator în acel moment și nu în altul.

York numește asta „a asculta imaginile." Mi se pare cea mai bună definiție a fotografiei personale pe care am citit-o.

„Fă obiecte care vorbesc – și apoi ascultă-le," citează ea din cartea Art & Fear. Simplu, și în același timp unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le poți face cu un aparat în mână.

Ai fotografiat vreodată pentru tine, fără niciun plan de publicare? Sau ai descoperit că un proiect personal ți-a schimbat felul de a privi lucrurile? Mă interesează – lasă un comentariu.

Notă: Proiectul Semaphore al lui Torrance York a fost publicat de Kehrer Verlag (ISBN: 978-3-96900-074-8) și a fost expus în mai multe galerii și instituții medicale din Statele Unite. Interviul original a fost realizat de Sophie Wright pentru LensCulture.